Biografiile bunicilor

Serghei Ivanovici Melnikov

1 octombrie 1928 — 1 iulie 1990

Serghei Ivanovici Melnikov este bunicul lui Igor din partea tatălui. Băiat de la țară din Cerniaevka, regiunea Tula, a început să muncească de la cincisprezece ani, a fost lăcătuș toată viața, a lucrat aproape patruzeci de ani la fabricile din Podolsk, iar ziarul local îl numea unul dintre cei mai buni meșteri.

Cerniaevka

Serghei s-a născut la 1 octombrie 1928 în satul Cerniaevka, raionul Volovo, regiunea Tula (S231, S44). Certificatul de naștere îi numește pe părinți, Ivan Sergheevici și Praskovia Timofeevna Melnikov; nașterea a fost înregistrată în aceeași zi, cu numărul 58 (S231). Serghei era mijlociul din trei frați: cel mai mare, Ivan, s-a născut în 1926, cel mai mic, Anatoli, în 1935.

Cerniaevka este un sat vechi cu biserica Sfântul Arhanghel Mihail. A fost întemeiat la mijlocul secolului al XVIII-lea de oameni veniți din satul Ievlevo; în 1796 Pavel I a dăruit aceste pământuri contelui Aleksei Grigorievici Bobrinski, iar până la reforma din 1861 țăranii de aici au fost iobagii Bobrinskilor (S55). Melnikovii sunt înscriși la Cerniaevka în recensămintele fiscale din 1745, iar cea mai veche metrică găsită a neamului este înregistrarea nașterii, în mai 1807, a lui Fedot, fiul lui Aksion Grigoriev, probabil stră-străbunicul lui Serghei (S594). De parohia aceleiași biserici ținea și Lidinka vecină, unde locuiau Bușinii (S596), — așa că Serghei Ivanovici și viitoarea lui soție, Valentina Alekseevna, erau consăteni.

Tatăl lui Serghei, Ivan Sergheevici (1895–1958), s-a născut la Cerniaevka la 18 august 1895, în familia țăranului Sergii Abramov Melnikov și a Nadejdei Iakovlevna (S529); în familie ziua lui de naștere era socotită 10 iunie. Probabil el este cel care la cincisprezece ani mergea cu tatăl său, păstor, ca ajutor de cioban cu simbrie în gubernia Moscova (S406). După toate probabilitățile, Ivan Sergheevici a luptat în Primul Război Mondial: soldatul Ivan Sergheevici Melnikov din Regimentul 99 de infanterie Ivangorod, din plasa Cerniaevka, a fost rănit în toamna lui 1916 pe frontul românesc, cel mai probabil la 2 noiembrie, după luptele pentru înălțimile din Carpați. Într-o fișă locul rănirii este numit Nemanul, dar regimentul nu era acolo atunci — e o greșeală de scrib (S114, S555). În lista regimentului figurează deja ca însurat (S114).

Mama, Praskovia Timofeevna (1895–1968), s-a născut probabil la 21 octombrie 1895 în satul Kresty, actualul raion Kurkino, în familia țăranului Timofei Sergheevici Sokolov (S54). În familie se povestea că descânta de durere de dinți tot satul: când nepoțelul ei Valera și-a tăiat piciorul într-o sticlă în lac, bunica i-a legat rana, a șoptit ceva și totul a trecut (S342). Bunică a lui Serghei familia o numea pe Efrosinia Ionovna Pușkina (1867–1953) (S339). Registrele parohiale nu confirmă acest lucru: mama lui Ivan Sergheevici era Nadejda Iakovlevna (S529), iar Evfrosinia Ionovna s-a căsătorit în noiembrie 1894, în prima căsătorie, cu Timofei Pușkin (S528). Ce era ea pentru familie rămâne de aflat.

Războiul și primul loc de muncă

Când a început războiul, Serghei avea doisprezece ani. În 1943 a terminat șapte clase și a primit meseria de lăcătuș (S44). Vechimea în muncă din carnetul său începe tot în 1943, de la cincisprezece ani (S235). Era prea tânăr ca să lupte. La război a plecat fratele mai mare, Ivan: a fost încorporat de comisariatul militar Podolsk la șaisprezece ani și jumătate și a servit ca furier într-un batalion de geniu în războiul cu Japonia (S402). În listele de recrutare scrie că Ivan locuia la Satino-Russkoe, lângă Podolsk, cu mama și cu un frate, deci în anii războiului familia se mutase deja din regiunea Tula în regiunea Moscova.

La 23 decembrie 1947 Serghei s-a angajat lăcătuș de reparații la uzina mecanică Kalinin din Podolsk (S235). În oraș uzinei i se spunea „Mehanka”, iar înainte de revoluție fusese fabrica Singer (S353). Din iunie 1946 acolo lucra ca socotitoare Valentina Bușina (S236). Din carnetele de muncă se vede că, după toate probabilitățile, aici s-au cunoscut.

Armata

La 14 decembrie 1948 Serghei a fost încorporat în armată și a servit până în 1952 (S235). În livretul său militar, la rubrica familie, scrie: „soție: Melnikova Valentina Alekseevna” (S44). Unde și când s-au căsătorit, încă nu există documente. Cât timp Serghei a fost în armată, Valentina Alekseevna a trăit și a lucrat lângă Lopasnia, actualul Cehov, iar la 1 iulie 1949 acolo, în așezarea întreprinderii forestiere, s-a născut fiul lor Valeri, tatăl lui Igor (S233).

Din anii de armată s-a păstrat o fotografie: trei militari în vestoane cu epoleți, bonete, pantaloni de călărie și cizme stau lângă un perete de bârne. Unul dintre ei este Serghei Ivanovici, dar care anume nu e notat (S421).

Podolsk

La 24 noiembrie 1952 Serghei Ivanovici s-a întors la aceeași uzină Kalinin (S235). Tot atunci, în 1952 sau în 1953, familia s-a stabilit la Podolsk, în cartierul Krasnaia Gorka, pe strada Sadovaia (S353). Valeri Sergheevici își amintește una dintre cele două case identice cu două etaje și opt apartamente, între străzile Ciapaeva și Furmanova. Vizavi era un câmp, iar după el un cimitir; apa se aducea de la cișmeaua de la colțul străzilor Kolhoznaia și Ciapaeva (S294). Își amintește și de martie 1953, când s-a anunțat moartea lui Stalin: în oraș era foarte liniște și toți vorbeau în șoaptă (S353).

Serghei Ivanovici și Valentina Alekseevna o considerau pe nepoata ei Liudmila, „Milia”, fiica surorii ei Maria, ca pe propria fiică, deși părinții fetei trăiau (S26). Tatăl lui Igor își amintește cum odată, la Podolsk, mătușa Marusia a plesnit-o tare pe Milia pentru o năzbâtie, iar Serghei Ivanovici, la mânie, a lovit-o pe mătușa Marusia. De atunci mătușa Marusia nu a mai venit niciodată în vizită la ei (S26).

Lăcătușul

În octombrie 1958 Serghei Ivanovici a trecut la uzina de acumulatori din Podolsk ca lăcătuș de categoria a 6-a, iar în 1959–1960 a fost lăcătuș-montator la trustul Tehnomontaj (S235). Apoi, până la sfârșitul vieții, a lucrat la uzina experimentală de utilaje de batere a piloților din Podolsk, a trustului Ghidrospețfundamentstroi. Acolo a fost lăcătuș de categoria a 6-a, din 1976 a deprins și meseria de sudor electric, iar din 1987 a fost lăcătuș sculer (S235). Utilajele de batere a piloților sunt sonetele, mașini care bat piloții în pământ, și ciocanele diesel pentru ele.

Ziarul local, cel mai probabil „Podolski rabocii”, a scris de mai multe ori despre el. Pe la 1967: „lăcătușul Serghei Ivanovici Melnikov, membru al brigăzii de muncă comunistă” de la uzina de reparații și mecanică din Podolsk, în fotografie montând o sonetă (S48). La 9 septembrie 1969: „Lăcătușului montator de la uzina de reparații și mecanică Serghei Melnikov nu-i lipsește hărnicia. Sarcinile de schimb le îndeplinește mereu în proporție de 150–170 la sută”; își împărtășește bucuros procedeele cu tinerii (S47). Într-o altă notă, nedatată, este numit cel mai bun lăcătuș sculer al uzinei experimentale de utilaje de batere a piloților: pregătea dispozitivele pentru montarea sonetelor și a ciocanelor diesel (S49).

În carnetul de muncă al lui Serghei Ivanovici sunt zeci de mulțumiri și diplome de onoare din 1960 până în 1989, o mențiune despre Panoul de onoare, iar la 28 septembrie 1988, la împlinirea a șaizeci de ani, o diplomă de onoare și un cadou (S235). În carnet există și ștampila privind acordarea pensiei.

Familia

Fiul Valeri a absolvit colegiul tehnic industrial din Podolsk, a făcut armata și a lucrat întâi la Podolsk, apoi la Moscova (S237). Serghei Ivanovici a avut trei nepoți: Serghei (1975), din prima căsătorie a lui Valeri, Igor (1981) și Vladimir (1983), din căsătoria cu Ecaterina Grigorievna din Capaclia, Moldova (S4).

În ultimii ani, părinții lui Serghei Ivanovici au locuit în așezarea întreprinderii forestiere Lopasnia. Tatăl a murit în 1958, mama în 1968, iar în 1970 a murit, la treizeci și cinci de ani, fratele mai mic Anatoli. Toți trei sunt înmormântați la cimitirul Satino-Russkoe, sub un monument comun cu portrete (S25). Fratele mai mare, Ivan Ivanovici, a trăit până în 2010 și este înmormântat tot acolo (S329).

După spusele lui Valeri Sergheevici, Serghei Ivanovici nu a avut niciun dinte bolnav până la moarte (S342).

Amintirea

Serghei Ivanovici a murit la 1 iulie 1990, la șaizeci și unu de ani. A doua zi, în carnetul său de muncă a apărut ultima înregistrare: „contractul de muncă încetat în legătură cu decesul” (S235). Până în ultima zi a figurat în personalul uzinei experimentale.

A fost înmormântat la cimitirul Satino-Russkoe de lângă Podolsk, unde erau deja înmormântați părinții și fratele lui. Pe prima piatră funerară sunt un portret și inscripția „Melnikov Serghei Ivanovici 1.X.1928 – 1990.VII”; într-o fotografie din anii 1990, lângă gard stau doisprezece oameni, dar cine sunt nu e notat (S459). Mai târziu, pe mormânt a fost pus un monument comun pentru Serghei Ivanovici și Valentina Alekseevna (S2).

Ce nu știm încă

Anul nașterii. În familie s-a crezut multă vreme că Serghei Ivanovici s-a născut în 1926. Certificatul de naștere și piatra funerară indică 1928 (S231, S2), la fel și carnetul de muncă (S235).

Care Cerniaevka. În livretul militar este scris satul Cerniaevka din raionul Volovo (S44), iar Cerniaevka parohială, cu biserica Sfântului Arhanghel Mihail, de care ținea Lidinka, se află acum în raionul Bogoroditsk. Dacă este același sat, rămâne de verificat după vechile hotare ale raioanelor.

Două denumiri ale uzinei. Ziarele din 1967 și 1969 numesc locul lui de muncă uzina de reparații și mecanică din Podolsk (S47, S48), iar carnetul de muncă — uzina experimentală de utilaje de batere a piloților (S235). Cum se leagă cele două denumiri, încă nu e clar. Diferă și datele despre studii: în livretul militar — șapte clase (S44), în carnetul de muncă — studii primare (S235).

Nunta. Actul de căsătorie al lui Serghei Ivanovici și al Valentinei Alekseevna nu a fost găsit. În familie se pomenea satul Kurilovo, dar aceasta e doar o presupunere.

După spusele Valentinei Alekseevna, Serghei Ivanovici ar fi putut fi o vreme în detenție din cauza unui incident lângă Podolsk. Anul și împrejurările nu se cunosc și nu există documente despre aceasta; pentru verificare a fost pregătită o cerere către arhiva judecătoriei orașului Podolsk.

Valentina Alekseevna Melnikova (născută Bușina)

6 aprilie 1926 — 11 ianuarie 2017

Valentina Alekseevna Melnikova, născută Bușina, este bunica lui Igor din partea tatălui. Fată din satul Lidinka, regiunea Tula, a trăit nouăzeci de ani, a lucrat cu cifre aproape o jumătate de secol, ca socotitoare, contabilă și economistă la Gosbank, și a scris singură din memorie arborele genealogic al familiei.

Lidinka

Valentina s-a născut în 1926 în satul Lidinka, raionul Bogoroditsk, regiunea Tula (S232). Este vorba de Lidinka de pe pârâul Mutnaya, în fostul județ Bogoroditsk, azi raionul Teplo-Ogariovo; printre locuitorii ei îndrumarele îi pomenesc și pe Bușini, și pe Fitisovi, cum se scria în actele vechi numele Fetisov (S9, S11, S12). Tatăl a fost Aleksei Logghinovici Bușin, mama Alexandra Prokhorovna (S232). Când s-a născut fiica, tatăl avea douăzeci și șapte de ani, iar mama douăzeci și șase (S9). Numele de fată al mamei era Fetisova: așa l-a scris chiar Valentina Alekseevna în arborele genealogic (S10). Valentina avea un frate mai mare, Piotr (1922), tot născut în Lidinka (S577), și o soră, Maria.

Lidinka este un sat mic: în 1859 avea 43 de gospodării și 367 de locuitori. Ținea de parohia bisericii Sfântului Arhanghel Mihail din Cerniaevka vecină (după unele îndrumare, și de Bolohna), iar în registrele parohiei Cerniaevka apar și Bușinii, și Fetisovii. Ca și Cerniaevka, Lidinka făcea parte din plasa Bogoroditsk, pe care Pavel I a dăruit-o în 1796 contelui Bobrinski; în 1880 pământul a trecut la țărani (S108).

Bunicul Valentinei din partea tatălui a fost probabil Loggin Timofeevici Bușin. În recensământul gospodăriilor din Lidinka din 1910–1912, la Login Timofeev Bușin este înscris un fiu de treisprezece ani: știe carte, lucrează croitor la Moscova și trimite acasă douăzeci de ruble. După vârstă ar putea fi Aleksei, dar în fișă nu sunt nume (S105).

Despre familia mamei se povestea în casă o întâmplare neobișnuită. Valentina Alekseevna însăși spunea că mama sau bunica ei „slujea la niște nobili” (S1). Valeri Sergheevici precizează că e vorba de Alexandra Prokhorovna: în copilărie a fost servitoare la niște moșieri din Sankt Petersburg și a fost dată afară pentru că a necăjit câinele stăpânilor. „Era foarte frumoasă”, adaugă el (S347). Igor precizează că era câinele prințului: se pare că Alexandra a slujit la curtea marelui duce, unde i-ar fi putut găsi loc unchiul ei, Vasili Timofeevici. Documentar acest lucru nu este încă confirmat.

Copilăria și războiul

Despre copilăria ei Valentina Alekseevna povestea că tatăl ei, împreună cu alți bărbați din sat care nu sprijiniseră colectivizarea, a fost adunat și dus, și niciunul dintre ei nu s-a mai întors. Mama a murit devreme, iar fetița a fost luată de rude (S580). Documente despre aceasta încă nu există. În «Lista deschisă» figurează în același dosar Aleksei Loghinovici Bușin, născut în 1892, și Ignat Loghinovici — amândoi din Satino-Russkoe, lângă Podolsk; Ignat se numea și fratele tatălui ei. Dar anul nașterii este altul, iar faptul că acesta este tatăl ei nu este dovedit (S407).

Spre sfârșitul anilor 1930 Bușinii s-au mutat, după toate aparențele, lângă Lopasnia, actualul Cehov. Fratele Piotr a fost încorporat de comisariatul militar din Podolsk la 10 iunie 1941, încă înainte de război, iar adresa din listele unității lui este stația Lopasnia, Banca de Stat (S13, S577). Piotr a parcurs războiul ca sergent în Regimentul 122 de pușcași al Diviziei 201 de pușcași pe Frontul de la Leningrad, a fost rănit, a primit două ordine Steaua Roșie și două medalii «Pentru curaj» (S13, S577). Unde a petrecut războiul Valentina însăși nu se știe; când a început războiul, avea cincisprezece ani.

Actul ei de naștere a trebuit mai târziu refăcut: actul de stare civilă a fost întocmit din nou la 29 august 1942, iar certificatul duplicat cu mențiunea „Vârstă restabilită” a fost eliberat de oficiul stării civile din Podolsk în ianuarie 1953 (S232). Ziua de naștere s-a sărbătorit în familie mereu pe 6 aprilie, ca în certificat și pe piatra funerară (S232, S2).

Uzina Kalinin

La 6 iunie 1946, Valentina, de douăzeci de ani, s-a angajat pontatoare-socotitoare în secția nr. 119 a uzinei mecanice Kalinin din Podolsk, iar din ianuarie 1947 a devenit socotitoare principală (S236). Înainte de uzină avea un an de vechime. În decembrie 1947, la aceeași uzină a venit ca lăcătuș Serghei Melnikov (S235); după toate probabilitățile, aici s-au cunoscut.

Lopasnia

La 6 ianuarie 1949 Valentina a plecat de la uzină „din cauza schimbării domiciliului” (S236). Serghei Ivanovici era deja în armată. După povestirea lui Valeri Sergheevici, o verișoară a unuia dintre părinții ei, care era „un fel de șefă la Lopasnia”, i-a găsit un post de socotitoare la combinatul alimentar din Lopasnia (S343); după carnetul de muncă, din 20 martie 1949 a lucrat ca socotitoare în raionul Lopasnia (S236). La 1 iulie 1949, în așezarea întreprinderii forestiere Lopasnia, s-a născut fiul ei Valeri (S233).

După povestirea Valentinei Alekseevna, băiatul și-a primit numele datorită rudei ei Valentina Pușkina, căsătorită tot Melnikova, soția pilotului Valeri Melnikov. Așa au ajuns în familie doi Valeri Melnikov (S344). În copilărie, Valeri Sergheevici a stat la rude în Kulakovo, lângă biserica Sfântul Nicolae, poate chiar a locuit acolo, și iarna, și vara (S352). Despre aceeași mătușă se povestea în familie că a găsit în grădina ei o cruce de aur cu diamante. Au scos o piatră și au încercat-o pe geamul ferestrei: s-a dovedit adevărată, dar apoi au scăpat-o pe jos și n-au mai găsit-o (S343).

Podolsk și Gosbank

În noiembrie 1952, când Serghei Ivanovici s-a întors din armată, familia s-a mutat la Podolsk și s-a stabilit în cartierul Krasnaia Gorka, pe strada Sadovaia (S353, S294). Valentina Alekseevna s-a angajat socotitoare la secția financiară raională din Podolsk, iar din septembrie 1953 a lucrat la filiala Podolsk a Gosbank: ajutor de contabil, din 1955 contabilă, din 1962 inspectoare de credite (S236). În 1963 a primit diploma de studii medii de specialitate (S236).

În iulie 1967 a fost transferată la oficiul regional Moscova al Gosbank; din 1969 a fost economistă principală în secția de creditare a industriei grele (S236). La 5 aprilie 1981 Valentina Alekseevna a ieșit la pensie, chiar în ziua în care fiul ei Valeri și Ecaterina Grigorievna s-au cununat civil la sovietul sătesc Teliakovski din regiunea Tula (S236, S4). Dar în 1982 s-a întors la muncă și până în septembrie 1994 a lucrat la filiala Odințovo a Gosbank, apoi a Agroprombank și a băncii Vozrojdenie (S236). Ultima înregistrare în carnetul ei de muncă a fost făcută când avea șaizeci și opt de ani.

Călătorii

În albumul familiei s-au păstrat fotografiile ei din călătoriile anilor 1970. Iunie 1970: baza turistică Pușcea-Vodița de lângă Kiev (S283). 1971: podețul „Capriciul doamnei” din Kislovodsk (S285) și locul duelului lui Lermontov din Piatigorsk (S286). 1 mai 1975: un defileu lângă Dușanbe (S288), iar la 14 mai același an, lângă un monument din Așgabat (S282).

Familia

Serghei Ivanovici și Valentina Alekseevna o considerau pe nepoata ei Liudmila, „Milia”, fiica surorii Maria, ca pe propria fiică (S26). Sora Maria, căsătorită Stoikova, locuia la Laptevo (azi Iasnogorsk), fratele Piotr în satul Liutoretskoe, la trei kilometri de Cehov, iar Valentina Alekseevna însăși la Podolsk (S343).

Are trei nepoți: Serghei (1975), Igor (1981) și Vladimir (1983). Există o fotografie din 1977 în care ea este cu nepotul Serghei pe o stradă împodobită pentru a șaizecea aniversare a Revoluției din Octombrie (S279) și una din anii 1980 cu Valeri Sergheevici și toți cei trei nepoți (S280). Pe alte fotografii din anii 1980 este cu rudele: într-o cameră lângă un covor cu Melnikovii și Călugărenii (S278), la o mare întâlnire de familie în curte (S244), pe peron lângă vagon cu tanti Mila și soțul ei (S466). Încă o fotografie o arată la înmormântarea fratelui ei Piotr, la Liutoretskoe; anul nu este scris. Înainte fotografia era considerată de la înmormântarea tatălui ei, Aleksei Logghinovici, dar Valeri Sergheevici a recunoscut pe ea înmormântarea unchiului Petea (S289, S581).

Serghei Ivanovici a murit în 1990. Valentina Alekseevna a trăit după el încă douăzeci și șase de ani.

Amintirea

Valentina Alekseevna a scris din memorie arborele genealogic al familiei, pe o foaie cu titlul „asta își amintește Valentina” (S10). În ea sunt bunicul Bușin fără prenume și bunica Anna, copiii lor Praskovia, Grușa, Ignat, Kolea și Aleksei; bunicul Prohor Fetisov și bunica Praskovia cu copiii Polia, Anna, Șura, Fiodor, Serghei și Pavel; fratele și sora ei, fiul, nepoții. Date nu sunt, dar tocmai de la această foaie au pornit căutările Bușinilor și Fetisovilor în arhivele din Tula. Registrele parohiale au precizat apoi un detaliu: bunica după mamă se numea de fapt Evdokia Kondratievna.

Valentina Alekseevna a murit la 11 ianuarie 2017, în al nouăzeci și unulea an de viață. A fost înmormântată alături de Serghei Ivanovici la cimitirul Satino-Russkoe de lângă Podolsk, sub un monument comun (S2), deși familia nu era de acolo.

Ce nu știm încă

Data nașterii. În extrasul din 1926 scrie 29 aprilie, iar prima cifră este corectată (S9); în certificatul duplicat și pe piatra funerară este 6 aprilie (S232, S2). Poate că „29” a intrat în acte din data refacerii înregistrării, 29 august 1942. Ambele date sunt păstrate. Anul de naștere 1924, folosit anterior în arbore, a fost o greșeală.

Încă nu se știe unde și-a petrecut Valentina războiul, unde și când s-a căsătorit, cum se numea întreprinderea din Lopasnia — în carnetul de muncă numele se citește nesigur (S236) — și la cine a servit mama ei la Petersburg. În registrele bisericii de la curte din Pavlovsk pentru 1907–1913, 1916 și 1917 Fetisovii nu apar printre nași. Nici poveștile Valentinei Alekseevna despre soarta tatălui și moartea timpurie a mamei nu sunt confirmate de documente (S580).

Grigore Gheorghievici Călugăreanu

1 octombrie 1913 — 17 aprilie 2011

Grigore Gheorghievici Călugăreanu este bunicul lui Igor din partea mamei. A trăit aproape o sută de ani în satul basarabean Capaclia: s-a născut supus al Imperiului Rus, a crescut în România, la treizeci și unu de ani a plecat la război ca mitralior, a ajuns până la Berlin și s-a întors în satul natal, unde împreună cu Maria Ivanovna au crescut zece copii.

Capaclia

Grigore s-a născut la 1 octombrie 1913 la Capaclia — așa este scris în certificatele de căsătorie și de deces (S6, S7). Satul se află în sudul Moldovei de azi, lângă pădurile Codrii Tigheciului; pe atunci era județul Ismail din gubernia Basarabia. Potrivit tradiției locale, răzeșii — țărani liberi — s-au așezat aici la sfârșitul secolului al XVIII-lea (S85). Biserica de cărămidă Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir au construit-o enoriașii din banii lor în 1805 și au renovat-o în 1893 — așa scriu «Kișinevskie eparhialnîe vedomosti» din 1908 și anuarul eparhial din 1922 (S620, S614). Adaosul «Răzeși», adică «stăpâni de pământ», satul l-a primit, după gazetă, când țăranii de aici au fost împroprietăriți sub domnitorul Cuza (S620).

Despre tatăl lui Grigore se știe doar numele — Gheorghe, și acela din patronimicul fiului. Numele mamei nu s-a păstrat. Fiica lui, Ecaterina Grigorievna, își amintește de o bunică Natalia, dar nu a precizat pe ce linie (S323). Grigore avea frații Pavel, Stepan și Gheorghe; Gheorghe a dispărut fără urmă (S50). Pavel Gheorghievici, născut în 1922, tot din Capaclia, a fost participant la război: în 1985, ca și Grigore, a primit Ordinul Războiului de Apărare a Patriei, clasa a II-a (S630).

Copilăria și tinerețea lui Grigore au căzut în anii în care Basarabia, după 1918, făcea parte din România. De aceea primele lui acte sunt românești: numele se scrie Călugăreanu, satul Capaclia, județul Cahul (S6).

Căsătoria

La 5 iunie 1938, în biserica parohială din Capaclia, Grigore s-a cununat cu Maria Pleș, fiica lui Ioan și a Ecaterinei Pleș (S6, S5). Mirele avea douăzeci și patru de ani, mireasa șaptesprezece. În registrul parohial căsătoria lor este trecută cu numărul 4 (S6). După nuntă amândoi au devenit Călugăreanu.

Apoi Basarabia și-a schimbat stăpânirea de mai multe ori: în 1940 a fost anexată de URSS, în vara lui 1941 a ajuns din nou sub administrație românească, iar în august 1944 aici a revenit Armata Roșie.

Războiul

În septembrie 1944, Grigore, în vârstă de treizeci de ani, a fost încorporat de comisariatul militar raional Baimaclia (S15). A devenit mitralior în Compania 2 mitraliere a Regimentului 236 de pușcași de gardă, Divizia 74 de pușcași de gardă, Armata 8 de gardă. Pe front a fost din 14 ianuarie 1945 — din primele zile ale marii ofensive de la Vistula la Oder. La 4 februarie 1945 a fost rănit grav (S15). Divizia lui asalta în acele zile Poznańul încercuit — luptele au durat acolo de la sfârșitul lui ianuarie până la 23 februarie —, așa că a fost rănit, probabil, lângă Poznań. Pentru aceste lupte regimentul său a primit numele onorific «Poznanski» (S474).

După spital, Grigore s-a întors în regimentul său și a luptat la Berlin. Foaia de decorare pentru medalia „Pentru curaj” descrie luptele pentru oraș: mitraliorul, soldat de gardă Kalugarian, „aflându-se în dispozitivul de luptă al infanteriei, a sprijinit-o sigur cu focul mitralierei sale și a nimicit până la 15 soldați și ofițeri inamici” (S15). Ordinul de decorare a fost semnat la 15 octombrie 1945. Mai avea medalia „Pentru victoria asupra Germaniei”, iar în 1985 a primit Ordinul Războiului de Apărare a Patriei, clasa a II-a (S15).

În foaia de decorare este trecută și adresa de acasă: soția, „Kalugarian Maria Ivanovna” (S15). Tocmai după acest rând se vede că documentul este despre el. După război s-a făcut un portret colorat de mână: Grigore cu bonetă cu stea și veston cu epoleți, cu două medalii pe piept, iar dedesubt semnătura „Călugăreanu G. G.” (S36).

Casa și cei zece copii

Toată viața Grigore Gheorghievici a trăit în Capaclia. El și Maria Ivanovna au crescut zece copii: Ivan, Vladimir, Tamara, Stepan, Mihail, Alexandru, Natalia, Ecaterina, Gheorghe, căruia acasă i se spunea „unchiul Grișa”, și Liubov. În ce ordine s-au născut rămâne de stabilit; date exacte se cunosc deocamdată pentru Ecaterina, 28 martie 1953 (S3), și pentru Stepan, născut în 1960.

Moldova de după război a trecut prin foametea din 1946–1947 și prin deportările din 1949. Documentele nu spun încă cum au atins aceste evenimente familia (S101); în baza de date a celor represați și deportați Călugărenii din Capaclia nu figurează (S16).

Fiica Ecaterina s-a căsătorit în Rusia: la 5 aprilie 1981 s-a cununat civil cu Valeri Melnikov (S4), iar ei i s-au născut Igor și Vladimir. Valeri a fost, se pare, în Capaclia: într-o fotografie din anii 1970–1980 este cu frații Ecaterinei, Ivan și Vladimir, printre viță-de-vie, probabil acolo (S267).

Bătrânețea

Într-o fotografie din anii 1970–1980, Grigore Gheorghievici stă în mijlocul unui grup de bărbați în vârstă, în paltoane și pălării; mulți au pe piept medalii și insigne, deci pare a fi o întâlnire a veteranilor de război. Locul și anul nu sunt notate. Copia a fost prelucrată de o rețea neuronală, așa că detaliile mărunte ale fețelor se pot fi schimbat (S172).

Există și o fotografie color din anii 1990: la o masă de sărbătoare cu plăcinte, Grigore Gheorghievici cu fiii Vladimir și Gheorghe și cu ginerele Dmitri, soțul fiicei Liuba (S432).

Grigore Gheorghievici a murit în Capaclia la 17 aprilie 2011, în al nouăzeci și optulea an de viață (S7). Maria Ivanovna a trăit după el încă doi ani. Sunt înmormântați împreună în Capaclia. Pe placa comună cu cruce și portrete scrie „Grigore Gheorghe 01.10.1913 – 17.04.2011”: după obiceiul românesc, după prenume urmează numele tatălui (S177).

Cum se scrie numele

În rusă, arborele folosește forma moldovenească în chirilică (transliterat Kelugeryanu), cum este semnat portretul lui (S36) și cum se scrie numele în rezumatul tezei de doctorat a Nataliei Vladimirovna Călugăreanu din 2002 (S149). Originalul românesc este Călugăreanu (S6, S7), în actele militare sovietice apare „Kalugarian” (S15), iar în actele fiicei Ecaterina, „Kalugoryanu” (S3, S4).

Ce nu știm încă

Anul nașterii. În familie se spunea mai demult 1911, dar certificatele de căsătorie și de deces și piatra funerară indică 1913 (S6, S7, S177).

Părinții. Numele părinților lui nu au fost găsite încă în documente; patronimicul Gheorghievici spune doar prenumele tatălui. Actul de naștere din 1913 trebuie căutat în registrele parohiale ale Capacliei la Arhiva Națională a Moldovei.

Un frate dispărut fără urmă. În «Cartea Memoriei» din Moldova, printre originarii din Capaclia, figurează Ion Gheorghe Călugăreanu, născut în 1911, dispărut fără urmă în martie 1945 (S304). După patronimic, poate fi fratele lui Grigore — poate chiar cel pe care familia îl ține minte ca pe Gheorghe cel dispărut, poate încă un frate. Ion Gheorghievici figurează deocamdată în arbore ca frate probabil. Nici în «Drumul memoriei», nici în «Memoria poporului» nu s-au găsit înregistrări despre el.

Locul rănirii. Faptul că Grigore Gheorghievici a fost rănit tocmai lângă Poznań este o concluzie trasă din drumul de luptă al diviziei; foaia de decorare nu numește locul.

Maria Ivanovna Călugăreanu (născută Pleș)

8 februarie 1921 — 27 iulie 2013

Maria Ivanovna Călugăreanu, născută Pleș, este bunica lui Igor din partea mamei. S-a născut în Capaclia și a trăit acolo toată viața: la șaptesprezece ani s-a măritat cu Grigore Călugăreanu și împreună au crescut zece copii.

Familia Pleș

Maria s-a născut la 8 februarie 1921 în Capaclia; pe atunci satul ținea de județul Cahul din România (S5). În certificatul de naștere părinții ei sunt trecuți ca Pleș Ioan și Pleș Ecaterina, adică Ioan și Ecaterina Pleș (S5). Numele de fată al mamei nu este indicat în document.

Acasă numele se pronunța „Pleșu”, cum își amintește fiica Mariei, Ecaterina Grigorievna (S1). Este o formă românească frecventă a aceluiași nume, de aceea în arhive merită căutate ambele.

Despre tatăl Mariei povestește nepoata, Ecaterina Grigorievna: Ivan Pleș construia mori în toată Moldova și era om bogat, dar apoi familia a fost deschiaburită. Locuiau în satul Sadâc, azi în raionul Cantemir, nu departe de Capaclia (S323). Documentele nu confirmă deocamdată această poveste. În istoria satului Sadâc, alcătuită după dosare de arhivă, Pleși nu sunt nici printre cei împroprietăriți în 1922, nici printre gospodarii din 1942, iar moară în sat între războaie nu a existat — doar o oloiniță (S588). După anuarul românesc din 1923–1924, singura moară cu aburi din Capaclia îi aparținea lui Dumitru Băcăianu, iar Pleși în tot județul Cahul anuarul nu pomenește (S600). Nu sunt Pleși nici în catalogul represaților din raionul Cantemir — se pare că, dacă gospodăria a fost luată, a fost fără deportare.

Maria a avut frații Nicolae, Ivan și Vladimir și o soră, Elena (S50). Doi dintre frați au luptat în 1945. Nicolae Ivanovici Pleș, născut în 1918, soldat, a fost rănit și la 21 aprilie 1945 a fost externat dintr-un spital de evacuare înapoi în unitate. Vladimir Ivanovici, născut în 1925, ostaș în Regimentul 287 de pușcași din Divizia 51 de pușcași, a fost și el rănit și la 19 mai 1945 s-a întors dintr-un spital de campanie în unitate (S325). Sora Elena, cum își amintește familia, a murit de frig întorcându-se acasă.

De unde se trage neamul Pleș se poate deocamdată doar presupune. În recensământul din 1850 al satului Porumbești, la câțiva kilometri de Capaclia, sunt înscrise douăsprezece gospodării Pleș (S326), iar în vecina Cociulia în 1835 și 1850 trăiau Pleși — Ilie, Apostol, Vasile, Nicolae și Dimitrie Petrovici cu familiile (S408, S409). În vecina Lărguța în 1901 și 1904 au fost botezați copiii lui Nicolae Pleș (S599). Care dintre ei a fost strămoșul direct al lui Ivan Pleș nu se știe.

Căsătoria

La 5 iunie 1938, Maria, de șaptesprezece ani, s-a cununat în biserica parohială din Capaclia cu Grigore Călugăreanu, care avea douăzeci și patru de ani (S6). Din acea zi a fost Călugăreanu; mai târziu, în actele rusești, numele ei s-a scris „Kalugarian”, „Kalugoryanu”, „Kelugeryanu”.

Tinerețea Mariei a căzut în anii în care Basarabia trecea dintr-o mână în alta: în 1940 a fost anexată de URSS, în vara lui 1941 a ajuns din nou sub administrație românească, iar în august 1944 a revenit Armata Roșie. În septembrie 1944 Grigore a fost încorporat în armată. În foaia lui de decorare din 1945, ca adresă de acasă este trecută ea: „Kalugarian Maria Ivanovna” (S15). Grigore a fost grav rănit, după spital a luptat la Berlin și s-a întors în Capaclia.

Zece copii

Maria Ivanovna și Grigore Gheorghievici au crescut zece copii: Ivan, Vladimir, Tamara, Stepan, Mihail, Alexandru, Natalia, Ecaterina, Gheorghe și Liubov. Când s-a născut Ecaterina, mama lui Igor, la 28 martie 1953, Maria avea treizeci și doi de ani (S3). Stepan s-a născut în 1960, când ea avea treizeci și nouă. Ordinea nașterii celorlalți copii nu a fost încă stabilită.

Astăzi Călugărenii sunt un neam mare: într-o fotografie recentă, vreo patruzeci de oameni de toate vârstele, de la prunci la bătrâni, s-au adunat într-o seară de vară într-o curte, sub un copac mare (S174).

Ultimii ani

Grigore Gheorghievici a murit în 2011, iar Maria Ivanovna a trăit după el încă doi ani. A murit la 27 iulie 2013, în al nouăzeci și treilea an de viață (S177), și este înmormântată în Capaclia împreună cu soțul. Pe placa comună este numită „Maria Ion 08.02.1921 – 27.07.2013”: în română, după prenume urmează numele tatălui, deci înseamnă „Maria, fiica lui Ion”, adică Maria Ivanovna (S177).

Ce nu știm încă

Anul nașterii. În familie se spunea mai demult 1914, dar atât certificatul de naștere, cât și cel de căsătorie indică 1921 (S5, S6).

Părinții. Numele de fată al mamei nu se cunoaște. Unde și când s-au cununat Ioan și Ecaterina, de asemenea nu se știe: în registrele de căsătorii din Capaclia-Răzeși și din Capaclia Nouă vecină pentru 1905–1909 ei nu apar (S218). Ecaterina Grigorievna își amintește că bunica ei se numea Natalia (S323). Dacă e vorba de mama Mariei, aceasta contrazice certificatul de naștere, unde mama se numește Ecaterina (S5); poate că Natalia a fost bunica după tată, mama lui Grigore Gheorghievici.

Nu este clar nici unde locuia familia Pleș și unde se aflau morile lui Ivan Pleș. După listele locuitorilor, la Sadâc nu erau Pleși (S588), iar Maria s-a născut la Capaclia (S5) — cel mai probabil acolo trebuie căutat. Când i s-a luat familiei gospodăria, de asemenea nu se știe. Dacă cineva dintre rude are fotografii ale Mariei Ivanovna, ele lipsesc mult din arhivă.

Yuri Dmitrievici Chebanov

1 octombrie 1925 — 1971

Fiu a doi medici, născut la Moscova și crescut în sud, Yuri Dmitrievici a plecat la război din Așgabat și a ajuns până la Berlin. Mai târziu a devenit și el medic, a trăit în Așgabat și a fost tatăl lui Dmitry și Vadim — bunicul Elenei din partea tatălui.

Moscova, Yakimanka

Yuri s-a născut la 1 octombrie 1925 la Moscova. Mulți ani mai târziu, nepotul său Dmitry a găsit în arhivă actul lui de naștere (S162). În el părinții sunt Dmitry și Anna Chebanov, tatăl de 34 de ani, mama de 27. Familia locuia pe strada Bolshaya Yakimanka, casa 40, apartamentul 4. Yuri era primul copil al părinților. Nașterea a fost declarată de tată, care a semnat el însuși: «D. Chebanov». Ocupația părinților este scrisă greu lizibil; provizoriu se citește «student» și «felcer» (S181).

Tatăl, Dmitry Gherasimovici, nu mai era tânăr: era în al treizeci și cincilea an. O inscripție de familie pe verso-ul unei fotografii vechi îl numește originar din stanița căzăcească Ișcerskaia de pe Terek și absolvent al Primului Institut de Medicină din Moscova (S183, S185); același lucru e scris pe verso-ul unei fotografii din 1944 (S672). A devenit medic — otorinolaringolog, candidat în științe medicale; în familie e ținut minte drept «profesorul ORL» (S162). Mama, Anna Vasilievna, născută Kondratieva, a absolvit și ea un institut de medicină — care anume, e greu de citit pe verso-ul fotografiei (S183, S185).

Copilăria în sud

Unde și-a petrecut Yuri copilăria, din documente se vede doar în linii punctate. Cea mai veche fotografie a lui arată un copil de un an lângă un scaun împletit, semnat «Iu. Ci.» (S684). În 1929 familia s-a fotografiat la Groznîi — așa este semnat portretul lor comun (S183). În 1930–1935 Dmitry Gherasimovici a lucrat ca medic ORL în Tadjikistan: în 1939 «D. G. Chebanov» a publicat un articol despre aceasta, iar un alt articol din același an — deja în revista «Ocrotirea sănătății sovietice a Turkmeniei» (S595). Așadar, la sfârșitul anilor 1930 familia locuia în Turkmenia, la Așgabat, unde i-a prins pe Chebanovi războiul. Din acei ani a rămas o fotografie din copilărie a lui Iura cu inscripția «Amintire Rimmei și lui Seva de la Iura. Iu. Chebanov» (S664); Rimma este, se pare, verișoara lui.

Războiul

În decembrie 1942 comisariatul militar din Așgabat l-a încorporat pe Dmitry Gherasimovici. El a condus secția ORL a unui spital de evacuare și a parcurs cu el tot războiul, a primit Ordinul Steaua Roșie și și-a încheiat serviciul ca maior al serviciului medical (S364). În aprilie 1944 a fost fotografiat la Dnipropetrovsk, la cursurile pentru otorinolaringologi pe care le ținea pentru medicii de pe front (S672, S364).

Yuri a fost încorporat câteva luni mai târziu, în 1943, tot din Așgabat. Avea șaptesprezece ani. Potrivit fișei de evidență, a servit din februarie 1943 până în martie 1948, în unități prescurtate în fișă ca «34 avtop» și «227 OSKB». A încheiat serviciul ca locotenent-major al serviciului medical. Decorații: medaliile «Pentru cucerirea Berlinului» și «Pentru victoria asupra Germaniei» (S158). În aceeași bază mai există o înregistrare: soldatul Yuri Dmitrievici Chebanov, încorporat în 1943 de comisariatul militar raional din Așgabat, a servit în regimentul 206 de pușcași de rezervă al frontului și la 18 iulie 1946 a plecat în Grupul de Nord al Forțelor. Cel mai probabil este același om: coincid numele, patronimicul și anul. Originalele nu au fost încă comparate (S158).

La 1 decembrie 1943 Yuri și-a semnat fotografia în manta de soldat și căciulă cu urechi: «… de la Yuri. Balahna, reg. Gorki» (S669). Așadar, la sfârșitul lui 1943, la câteva luni după încorporare, se afla la Balahna, lângă Gorki.

În familie se povestește că Yuri «a ajuns până la Berlin» și a fost rănit sau contuzionat în război (S157). Medalia «Pentru cucerirea Berlinului» confirmă aceste cuvinte. Despre rană nu există încă documente.

1948

În martie 1948 Yuri Dmitrievici și-a încheiat serviciul. Iar în noaptea de 6 octombrie a aceluiași an Așgabatul a fost distrus de un cutremur — unul dintre cele mai cumplite din istoria țării: orașul a fost aproape în întregime prefăcut în ruine, au murit zeci de mii de oameni (S167). Potrivit poveștii de familie, în acea noapte au murit amândoi părinții lui, Dmitry Gherasimovici și Anna Vasilievna (S157, S162). Yuri avea douăzeci și trei de ani. Familia nu a primit încă documente despre moartea părinților, iar data morții lor — 6 octombrie 1948 — este dedusă din ziua cutremurului. În albumul familiei s-a păstrat o fotografie cu Așgabatul în ruine (S673).

Așgabat: familia și fiii

Yuri Dmitrievici a rămas în Așgabat. Acolo s-a căsătorit cu Lyudmila Petrovna Zamyatina, fiica lui Pyotr Petrovici Zamyatin. Amândoi erau medici (S157). Au avut doi fii: la 22 noiembrie 1952 — Dmitry, la 19 iulie 1958 — Vadim, tatăl Elenei. În certificatul de naștere al lui Vadim tată este trecut Yuri Dmitrievici, iar mama — cu numele de fată, Zamyatina (S686): se pare că, fie căsătoria nu a fost înregistrată, fie Lyudmila Petrovna nu și-a schimbat numele. Există și o fotografie din 1958 în care Yuri și Lyudmila sunt cu un prunc — probabil Vadim (S674).

Căsnicia s-a destrămat când fiii erau mici (S141). Lyudmila Petrovna își amintea că după divorț băieții mergeau în vizită la noua familie a tatălui (S416). În jurul anului 1964 i-a luat din Așgabat — întâi la Solnechnogorsk, apoi la Norilsk (S420). Fiii au crescut în familia tatălui vitreg, dar au rămas Chebanov.

La Așgabat Yuri Dmitrievici avea o verișoară — Rimma Timofeevna Gerasimenko, soția veteranului Yuri Pavlovici, pentru Vadim — «mătușa Rimma» (S157, S419). În albumul familiei sunt și fotografii din anii 1950 cu rude vârstnice pe care încă nu le-a identificat nimeni: Yuri e fotografiat cu «baba Nonia» (S681), iar în 1954 Lyudmila Petrovna cu micul Dima era, probabil, în vizită la Groznîi, «la baba Lealia» (S676).

A doua familie și «Cercul»

După divorț, Yuri Dmitrievici s-a căsătorit cu Irina Iosifovna Chernobay, traducătoare din engleză. Au avut un fiu, Alexei Yurievici (S419). Irina Iosifovna a trăit în Așgabat și a murit acolo în primăvara anului 2016 (S418). După moartea mamei și a mătușii Rimma, Alexei s-a mutat în regiunea Moscovei și locuiește la Shchyolkovo (S419). Elena și-l amintește de la ziua de naștere a unchiului Dima: «semăna foarte mult cu tata, dar tata nu ținea legătura cu el» (S416).

Despre Irina Iosifovna și soțul ei scrie revista «Sțena» în 2022. În anii 1960, la Așgabat se aduna un cerc creativ al «literaților-artiști» — «Cercul», sau LOBZIHIM. Din el făceau parte Renat Ismailov, pictorul Stanislav Babikov, «medicul Yuri Chebanov» și traducătoarea Irina Chernobay, care a devenit prototipul eroinelor mai multor tablouri ale lui Babikov. În indexul de nume al revistei el este numit «soțul lui Chernobay» (S418, S159). Numele, orașul, profesia și perioada coincid, așa că probabil este Yuri Dmitrievici.

De câte ori a fost căsătorit, în familie se spune diferit. Lyudmila Petrovna i-a povestit Galinei Pavlovna că a fost a doua soție a lui Yuri, iar după ea el a mai avut o a treia (S417). Dmitry Yurievici o numește pe Irina Iosifovna a doua soție a tatălui (S419) — se pare, numărând de la propria mamă. Despre o primă căsătorie a lui Yuri, dacă a existat, nu se știe nimic.

Medic igienist

Familia nu știe sigur cu ce s-a ocupat Yuri Dmitrievici în medicină. Dar la Așgabat a existat un om cu exact același nume — medicul igienist Yuri Dmitrievici Chebanov. Enciclopedia «RSS Turkmenă» din 1984 scrie că în 1955–1959, împreună cu A. P. Rusyaev, a studiat igiena muncii țesătoarelor de covoare și igiena locuințelor, iar în 1964–1967, cu L. I. Avanesova și E. B. Fridman, sănătatea lucrătorilor care foloseau pesticide (S405).

Există și lucrările lui (S513). În revista «Ocrotirea sănătății Turkmenistanului» din 1962 (după altă bibliografie — din 1963) a apărut un articol despre construcția de locuințe în climă caldă, scris împreună cu B. G. Baghirov și H. I. Kuliev. În 1966 la Așgabat au fost tipărite o scrisoare metodică despre pesticide și igiena muncii, alcătuită de el, și un îndrumar pentru medicii practicieni, «Igiena muncii în țesutul manual al covoarelor». Coincid prenumele, patronimicul, profesia medicală și Turkmenia. Despre naștere și familie cărțile nu spun nimic, așa că deocamdată e «posibil el».

Ce nu știm încă

Când a murit Yuri Dmitrievici nu se știe exact. Anul 1971 apare doar pe o fișă a «Regimentului nemuritor» pe site-ul «Drumul memoriei», introdusă probabil de cineva din rude; acolo este și portretul lui de mai târziu, refotografiat dintr-o publicație tipărită (S560). Document de deces nu există, iar unde este înmormântat — de asemenea nu se știe. Nu sunt confirmate de documente nici rănirea sau contuzia, nici moartea părinților lui în cutremur. Copilul din portretul «Groznîi, 1929» este posibil Yuri: așa crede Elena, dar pe verso numele lui nu apare (S183, S185). Medicul din «Cerc» și igienistul din enciclopedie sunt, probabil, el, dar nu există un document direct. Nu este lămurit nici dacă a avut o căsătorie înainte de Lyudmila Petrovna.

Există și o enigmă de familie mai veche. Dicționarul «Ofițerii armatei imperiale ruse» vorbește despre un cazac din stanița Ishcherskaya, Dmitry Gerasimovici Chebanov, născut în 1891 — praporșcic în Primul Război Mondial, apoi ofițer al Armatei Donului în Războiul Civil. Numele, stanița și anul nașterii coincid cu ale tatălui lui Yuri, dar nu există un document în care ofițerul alb și medicul militar să fie numiți aceeași persoană. Dacă este așa, se înțelege de ce despre trecutul lui Dmitry Gerasimovici nu se vorbea în familie. Mai multe — în fișa lui Dmitry Gerasimovici.

Lyudmila Petrovna Egorova (Zamyatina, Chebanova)

15 octombrie 1929 — 5 noiembrie 2024

Medic internist din familia Zamyatin din Așgabat, bunica Mila pentru nepoți. După divorț și-a dus cei doi fii din Așgabat dincolo de Cercul Polar, la Norilsk, iar spre sfârșitul vieții sale lungi s-a stabilit la Strunino, lângă Vladimir.

Familia Zamyatin

Lyudmila Petrovna s-a născut la 15 octombrie 1929 la Așgabat; înregistrarea la oficiul de stare civilă din Așgabat a fost făcută la 1 noiembrie (S591). Numele de fată — Zamyatina (S71, S141, S591). Tatăl ei, Pyotr Petrovici Zamyatin, s-a născut în 1907 la Kiev (S395) — cum a scris mai târziu fiica lui, «în casa bunicii sale — Gelena Kotliarevskaia-Kubekova» (S668). Mama — Antonina Efimovna, născută Funtikova (S591, S663, S688). Familia Zamyatin a locuit mult timp la Așgabat, pe Stradela Divizionnîi nr. 3, apoi pe strada Kalinin (S688). În afară de Lyudmila, în familie au mai crescut trei copii: Olga, Veronika și Igor, născut în 1939 (S157, S678).

În 1948 Lyudmila a absolvit clasa a zecea a Școlii medii nr. 1 din Așgabat: în albumul de absolvire din 1947–1948 se află portretul ei cu semnătura «Zamyatina L.» (S665). Peste câteva luni, la 6 octombrie 1948, orașul a fost distrus de cutremur.

Toate trei surorile Zamyatin au devenit medici. Lyudmila Petrovna — internist, Olga Petrovna — cardiolog, Veronika Petrovna — dermato-venerolog. Fratele Igor Petrovici nu era medic; Galina Pavlovna crede că era inginer sau geolog (S411). În anii 1990 Olga s-a mutat cu familia la Tuapse, Veronika a rămas la Așgabat, iar Igor a plecat la Petropavlovsk-Kamchatsky (S157).

Olga Petrovna și Yuri Mirakov au avut trei fii — Oleg, Petya și Samvel. Veronika Petrovna a avut o fiică, Larisa; încă studentă, aceasta s-a căsătorit cu un maghiar, Imre, și după institut a plecat cu el în Ungaria. Igor Petrovici, după spusele Galinei Pavlovna, avea soție pe Lena și un fiu, probabil Nikita (S157). Astfel familia Zamyatin din Așgabat s-a risipit cu timpul de la Kamceatka până în Ungaria.

Pyotr Petrovici nu a fost la război: după spusele nepotului Dmitry, îi lipsea un ochi (S171). Tot după spusele nepotului, a trăit cu Antonina Efimovna «o viață lungă și fericită» (S688). A trăit până la mijlocul anilor 1980 și a murit la Lyudmila Petrovna, la Strunino (S170).

Bunica-contesă

Lyudmila Petrovna povestea că bunica ei fusese contesă (S70). Galina Pavlovna privește asta cu prudență: «Putea foarte bine să inventeze povestea cu contesa, toată viața a avut înclinație spre exagerări» (S141). Un neam de conți Zamyatin într-adevăr nu există în armoriale.

Și totuși, se pare că în spatele legendei e ceva. Metrica lui Pyotr Petrovici din 1907 o numește pe mama lui Vera Alexandrovna, iar ca nași — pe maiorul în retragere prințul Alexandr Nikolaevici Kubekov și pe prințesa Maria Alexandrovna Kubekova (S395). După spusele Elenei, Vera Alexandrovna Kubekova era bunica «bunicii Mila» (S143). În familie se păstrează atestatul Verei Alexandrovna din 1899 și portretul unui ofițer de stat-major în vârstă cu inscripția «Kubekov Magomed Magomedovici — străbunicul lui L. P. Zamyatina» (S142, S144). Pe verso-ul celui de-al doilea exemplar al aceluiași portret, cu același scris ca inscripțiile Lyudmilei Petrovna pe portretele bunicului, stă scris: «Kubekov Magomed Magomedovici, la botez — Alexandr… Tatăl bunicii mele» (S660, S689). Prinți, nu conți — dar poate tocmai această rudenie nobilă a ținut-o minte familia.

O nepotrivire asemănătoare apare și în alte inscripții. Pe verso-ul portretului bunicului ei, Pyotr Petrovici Zamyatin senior, Lyudmila Petrovna a scris că era «consilier de stat» (S658, S689). După îndrumarele oficiale, el a fost judecător de instrucție pentru cauze deosebit de importante la Vladikavkaz și a ajuns la rangul de consilier de curte — cu două clase mai jos (S597, S622). Tot de mâna ei este scris că bunicul a murit la 2 ianuarie 1945 la Așgabat (S659).

Așgabat: căsătoria și fiii

La Așgabat Lyudmila Petrovna s-a căsătorit cu Yuri Dmitrievici Chebanov — veteran de război, tot medic (S157). Părinții lui Yuri Dmitrievici, amândoi medici, potrivit poveștii de familie, au murit în cutremurul de la Așgabat din 1948 (S162). Lyudmila Petrovna și Yuri Dmitrievici au avut doi fii, amândoi născuți la Așgabat: în noiembrie 1952 — Dmitry, la 19 iulie 1958 — Vadim, tatăl Elenei (S157, S686). În certificatul de naștere al lui Vadim ea este trecută cu numele de fată, Zamyatina (S686): se pare că, fie căsătoria cu Yuri Dmitrievici nu a fost înregistrată, fie ea nu și-a schimbat numele.

Căsnicia s-a destrămat când fiii erau mici (S141). Lyudmila Petrovna însăși i-a spus Galinei Pavlovna că a fost a doua soție a lui Yuri, iar după divorț el a mai avut și o a treia (S417). Potrivit povestirii bunicii Mila, pe care și-o amintește Elena, după divorț fiii mergeau în vizită la noua familie a tatălui (S416).

Solnechnogorsk și Norilsk

În jurul anului 1964, când Dmitry terminase clasa a patra, Lyudmila Petrovna a plecat cu fiii din Așgabat. Mai întâi au locuit cam un an la Solnechnogorsk, lângă Moscova, iar în jurul anului 1966 s-au mutat la Norilsk. Așa își amintește Dmitry Yurievici, dar și el precizează că datele trebuie verificate după atestate și fotografii (S420).

Norilsk este un oraș dincolo de Cercul Polar, lângă un mare combinat minier și metalurgic. Aici, la 27 octombrie 1967, Lyudmila Petrovna și-a înregistrat căsătoria cu Viktor Alexandrovici Egorov, născut în 1924 în raionul Bolșaia Murta din ținutul Krasnoiarsk, și i-a luat numele (S687). Fiii nu au luat numele tatălui vitreg și au rămas Chebanov (S141). Amândoi au terminat școala la Norilsk (S157); pe portretul de școală al lui Vadim scrie: «Clasa a 10-a. Școala 10, or. Norilsk» (S667). Dmitry cânta acolo în orchestra școlii la tobe și saxofon (S210).

Din nou Așgabat, apoi Strunino

Când munca la Norilsk s-a încheiat, familia Egorov s-a întors la Așgabat. Iar după câțiva ani s-a mutat la Strunino, în regiunea Vladimir (S157). Acolo, la Lyudmila Petrovna, venea tatăl ei, Pyotr Petrovici. Galina Pavlovna l-a văzut acolo personal. El a și murit la Strunino, în casa Lyudmilei Petrovna și a lui Viktor Alexandrovici; Olga, Veronika și Igor au venit și au dus trupul la Așgabat pentru înmormântare. Elena avea atunci vreo trei-patru ani (S170).

O vreme a locuit la Strunino și fiul cel mare, Dmitry: s-a mutat acolo din Krasnoyarsk și acolo s-a căsătorit a doua oară (S157).

O viață lungă

Lyudmila Petrovna a murit la 5 noiembrie 2024 (S156). Și-a supraviețuit fiului mai mic: Vadim Iurievici a murit în ianuarie 2022. Pentru nepoți era «bunica Mila» (S143, S416). Mult din ce știm despre Chebanovi și Zamyatini sunt poveștile ei, ținute minte de Elena și Galina Pavlovna: despre bunica-contesă, despre căsătoriile ei, despre cum fiii mergeau la tatăl lor. S-a apucat și ea de istoria familiei: s-a păstrat prima filă a eseului ei scris de mână despre Războiul Caucazian și cazacii de pe Terek — se pare, începutul unei povești despre Chebanovii din stanița Ișcerskaia (S685).

Ce nu știm încă

Nu se știe unde a studiat medicina și unde a lucrat, când anume s-a căsătorit cu Yuri Dmitrievici și când au divorțat. Datele mutărilor la Solnecinogorsk și Norilsk sunt preliminare (S420), deși căsătoria încheiată la Norilsk în octombrie 1967 (S687) se potrivește cu ele. Nu știm nici unde a murit și unde este înmormântată. În arhivă sunt acum câteva fotografii ale Lyudmilei Petrovna — cu fiii, surorile și părinții (S592, S674, S678, S682); dacă rudele mai au și altele, ne vom bucura să le primim.

Rudenia cu Kubekovii pare convingătoare: pe ea se potrivesc metrica lui Pyotr Petrovici, inscripțiile de familie de pe portrete și cuvintele Elenei (S395, S144, S660, S668). Dar înregistrarea nașterii Verei Alexandrovna însăși nu a fost încă găsită. De ce Lyudmila Petrovna își numea bunica contesă, și nu prințesă, nu se știe; legenda despre contesă o considerăm nesigură.

Pavel Stepanovici Kamyshanov

12 iulie 1925 — 16 septembrie 2001

Băiat din Novorossiysk, deportat de germani în Ucraina împreună cu mama și frații, la optsprezece ani a devenit soldat, a fost rănit în piept și a trecut prin război ca tanchist. Apoi — cincizeci de ani în orașul natal: familie, studii fără frecvență, energetică și panoul de onoare.

Novorossiysk, o familie de lăcătuș

Pavel s-a născut la 12 iulie 1925 la Novorossiysk (S348, S410). Ekaterina Konstantinovna a notat scurt în «Notele» sale: «într-o familie de lăcătuș» (S27). Tatăl, Stepan Ignatievici Kamyshanov, a crescut pe Don. Mama, Anastasia Mikhailovna, provenea dintr-o familie de țărani din regiunea Grodno, din Belarusul de Vest. Amândoi au venit la Novorossiysk și s-au căsătorit acolo (S27).

Pavel era cel mai mare dintre cei patru fii. După el s-au născut Ivan, Leonid și Vladimir (S27, S28). Leonid, născut în 1936, a devenit mai târziu cercetător la NPO «Energia» din Kaliningradul de lângă Moscova, actualul Korolyov. Pentru Galina Pavlovna el este «dintre toți frații Kamyshanov, omul cel mai apropiat după tata».

Înainte de război Pavel a reușit să termine nouă clase (S27, S52).

Deportarea

În 1942 războiul a ajuns la Novorossiysk, iar luptele pentru oraș au durat mai bine de un an — a fost eliberat abia în septembrie 1943. Germanii au deportat-o în Ucraina pe Anastasia Mikhailovna cu fiii, l-au deportat și pe Stepan Ignatievici (S27). Familia a ajuns în satul Staraya Mayachka din raionul Tsyurupinsk, în sudul Ucrainei: această adresă a mamei a fost trecută mai târziu în adeverința despre rănirea lui Pavel (S52).

Frontul și rana

Când aceste locuri au fost eliberate, Pavel, de optsprezece ani, a fost încorporat în noiembrie 1943 de comisariatul militar din Tsyurupinsk (S18, S403). A fost repartizat pușcaș în brigada 14 mecanizată (S410). Deja la 28 noiembrie 1943 soldatul Kamyshanov a primit o rană transfixiantă de glonț în partea stângă a toracelui. A fost tratat în spitalul de evacuare nr. 3108, unde a ajuns la 8 decembrie din Tokmak. La 31 ianuarie 1944 comisia medicală l-a declarat apt pentru serviciul de front, iar la 13 februarie s-a întors la unitate (S52).

Galina Pavlovna povestește că glonțul a trecut prin el fără să atingă organele și rana a fost considerată ușoară. Și în fișa de evidență scrie «rană ușoară în piept», dar cu altă dată — 17 noiembrie 1943 (S410). Iar în manuscrisul din 2001 Ekaterina Konstantinovna a scris: «Pe front a fost grav rănit în piept» (S27).

Tanchist

La 15 februarie 1944 Pavel a depus jurământul în Brigada 79 de tancuri și a devenit radiotelegrafist-mitralior pe un tanc mijlociu (S410). Brigada făcea parte din Corpul 19 de tancuri. Cu el Pavel a eliberat Crimeea și țările baltice, ajungând sergent inferior, apoi sergent major (S18, S27). În primăvara lui 1944 Corpul 19 de tancuri a străpuns apărarea de la Perekop și a participat la eliberarea Simferopolului — pentru aceste lupte a primit numele onorific «Perekopski» — iar apoi a fost mutat în Baltica. În martie 1945 Pavel a fost trimis la un batalion de instrucție de tancuri și a devenit mecanic-conductor de tanc mijlociu. Din iunie 1945 a servit în Regimentul 221 separat de tancuri «Pernovski» (S542), iar din noiembrie 1946 — mecanic-conductor de tanc greu în unitatea militară 33209 (S410).

Decorații: ordinul Gloriei clasa a III-a, medalia «Pentru victoria asupra Germaniei», medalia «30 de ani ai Armatei și Flotei Sovietice», iar în 1985, la a patruzecea aniversare a Victoriei, ordinul Războiului de Apărare a Patriei clasa I (S18, S410).

Cinci ani după Victorie

Războiul s-a terminat, dar serviciul nu. Pavel a mai servit cinci ani, după spusele Galinei Pavlovna — la Leningrad (S411). A fost lăsat la vatră prin demobilizare la 27 martie 1950, sergent-major al serviciului tehnic (S410). În 1950 s-a întors la familie, la Novorossiysk, și a trăit acolo tot restul vieții (S411).

Acasă nu era liniște. Tatăl, Stepan Ignatievici, se întorsese și el din război, dar o jignea pe mamă. Pavel, cum a scris Ekaterina Konstantinovna, «a luat apărarea mamei», iar tatăl a plecat pe Don (S27). A murit în 1964 la Morozovsk, în regiunea Rostov (S45).

Familia

La 16 septembrie 1951, la biroul de stare civilă din Novorossiysk, Pavel Stepanovici s-a căsătorit cu Ekaterina Konstantinovna Figurovskaya. Tânără ingineră energeticiană, ea fusese repartizată la Novorossiysk după Institutul Energetic din Ivanovo (S27). În căsătorie și-a păstrat numele (S136).

La 2 august 1952 li s-a născut fiul Yuri, iar la 24 septembrie 1956 — fiica Galina (S337). Cu ei la Novorossiysk locuia și mama Ekaterinei Konstantinovna, Alexandra Semyonovna. În 1965 nepoata soției, Irina, le-a trimis portretul ei cu dedicația: «Mătușii Katya, unchiului Pavlik, lui Yurochka și Galochka de la Irina» (S229).

Studiile și energetica

Pavel Stepanovici a absolvit fără frecvență un tehnicum industrial, apoi Institutul Politehnic din Moscova (S27). Potrivit fișei de evidență, în 1963 a absolvit facultatea de energetică a Institutului Politehnic Unional prin Corespondență și a devenit inginer electrician. A lucrat la Rețelele electrice din Novorossiysk (S410) — după cuvintele Ekaterinei Konstantinovna, în «marea energetică», ca și ea însăși (S27).

În 1970, la cincizeci de ani de la planul GOELRO, fotografia lui era pe panoul de onoare. Așa este semnat portretul lui în costum și cravată (S426).

Ultimii ani

În 1993 Pavel Stepanovici și-a pierdut fiul: Yuri a murit la patruzeci și unu de ani. La Novorossiysk au rămas soția lui, Anna Alexandrovna, și fiii Oleg și Evgeny. Până în 2001 Pavel Stepanovici avea patru nepoți (S27).

A murit la 16 septembrie 2001 (S18). Este înmormântat la Novorossiysk, în cimitirul de pe muntele Kabakhakha, într-o împrejmuire pentru două morminte, sub un monument mare și negru. Cum se găsește mormântul, Ekaterina Konstantinovna a notat pentru urmași pe o foaie de caiet (S179). După spusele Galinei Pavlovna, în împrejmuire este deocamdată un singur mormânt: locul de alături Ekaterina Konstantinovna l-a cumpărat pentru ea, ca să fie înmormântată lângă soț.

Ce nu știm încă

Data morții, 16 septembrie 2001, este cunoscută doar dintr-o înregistrare a comisariatului militar (S18). Ea coincide exact cu ziua în care s-au împlinit cincizeci de ani de la nuntă. Poate fi o coincidență sau poate data din înregistrare înseamnă altceva; merită verificat cu Galina Pavlovna.

Documentele diferă și în privința rănii: 28 sau 17 noiembrie 1943, ușoară sau gravă (S52, S410, S27). În «Cartea memoriei Novorossiyskului» scrie că el «a venit la Novorossiysk în aprilie 1963» (S403). Este o greșeală a autorilor: în 1963 a absolvit institutul, iar la Novorossiysk s-a întors în 1950. Actul de naștere al lui Pavel și adresa familiei dinainte de război nu au fost încă găsite.

Ekaterina Konstantinovna Figurovskaya

n. 25 septembrie 1926

Fiică a unui medic veterinar militar și a unei învățătoare, a schimbat șase școli, a trecut prin arestarea tatălui, moartea fratelui și o iarnă flămândă de război, a devenit ingineră energeticiană și și-a legat viața de Novorossiysk. În 2001 a scris cu mâna ei istoria a cinci generații ale familiei — cu aceste foi a început arhiva noastră. La 25 septembrie 2026 Ekaterina Konstantinovna a împlinit o sută de ani.

Ostrogozhsk

Ekaterina s-a născut la 25 septembrie 1926 la Ostrogozhsk, regiunea Voronej. Acolo staționa atunci regimentul 14 de artilerie, în care tatăl ei, Konstantin Fyodorovici Figurovsky, era locțiitor al comandantului de regiment pentru partea veterinară (S27, S136). Fiu al unui slujitor bisericesc din Kostroma, el absolvise Seminarul teologic din Kostroma, apoi devenise medic veterinar. Mama, Alexandra Semyonovna, născută Kolodina, era din Puchezh, pe Volga. Absolvise gimnaziul din Yuryevets și fusese învățătoare până când, după tifos, a rămas surdă de o ureche (S27).

Katia avea un frate mai mare, Yuri, născut în 1920 — fiul Alexandrei Semionovna din prima căsătorie, cu Boris Zamolomski. Konstantin Fiodorovici l-a înfiat, iar Iura a devenit Figurovski (S27). Pe o fotografie din iulie 1924 de la Ivanovo-Voznesensk, unde Iura, de patru ani, stă lângă bunica Anna Ivanovna Kolodina, el este semnat încă «Iura Zamolomski» (S625).

Șase școli în zece ani

Familia locuia acolo unde era mutat tatăl, iar Katya a schimbat în zece ani șase școli (S27). În 1935 Konstantin Fyodorovici a fost demobilizat și a lucrat ca veterinar la Suzdal și Rybinsk. În 1937 a fost arestat în baza articolului 58 și a stat un an în detenție. Yura, fiul adoptiv al unui «dușman al poporului», a fost exmatriculat din școala de aviație, iar Alexandra Semyonovna s-a angajat la contabilitate. Când tatăl a fost eliberat, Yura a fost reprimit, iar familia s-a mutat la Arhanghelsk (S27).

În familie se spunea că Figurovsky sunt «de undeva de prin Vyatka sau Ivanovo». Manuscrisul Ekaterinei Konstantinovna explică asta: Kolodin erau din Puchezh, rudele locuiau la Ivanovo, în război familia a fost la Vyatskiye Polyany, iar Figurovsky înșiși erau din Kostroma.

Ekaterina Konstantinovna însăși credea că a fost botezată de bunica ei, Anna Ivanovna Kolodina, la Puchezh, unde era dusă vara în copilărie. Așa povestește Galina Pavlovna.

Războiul

La 23 iunie 1941 tatăl a plecat pe front ca medic veterinar militar. Katya și mama au rămas la Arhanghelsk. Aici, în martie 1942, s-a fotografiat la școală și a semnat poza: «Katya Figurovskaya martie 1942 cl. 8 15 ani or. Arhanghelsk» (S427).

În vara lui 1942 fratele Yuri, tehnician-locotenent într-un regiment de bombardament, le scria «mamei și Katyei». La 11 iunie o ruga: «Katya, scrie-mi despre învățătură și despre toate» (S219). La 8 iulie le grăbea să se mute la Vyatskiye Polyany, la soția lui, Tamara: «Mamă, mutați-vă cât mai repede. Ia doar lucrurile necesare… Împreună vă va fi mult mai ușor, și eu voi fi mai liniștit, iar după război ne vom întâlni toți» (S221).

La Arhanghelsk era foamete și, cum scrie Ekaterina Konstantinovna, mama și fiica și-au lăsat apartamentul cu tot ce era în el și au plecat la Vyatskiye Polyany, în regiunea Kirov (S27). Iar la 5 septembrie 1942 Yuri a murit pe un aerodrom de lângă Moscova, într-un raid inamic. Este înmormântat într-o groapă comună lângă sanatoriul Herzen, aproape de Kubinka (S19).

Katya a terminat școala la Vyatskiye Polyany. Atestatul i-a fost eliberat la 22 iulie 1944 și la toate materiile are «excelent» — inclusiv germana și pregătirea militară (S53).

Ivanovo și «marea energetică»

După școală, la invitația mătușii, sora mamei, Maria Semyonovna Vladimirova, Katya a intrat la Institutul Energetic din Ivanovo (S27). După institut a fost repartizată în «marea energetică» — la Novorossiysk.

În acești ani familia părinților s-a destrămat. După război tatăl și mama locuiau la Rauta, lângă Leningrad. Potrivit manuscrisului Ekaterinei Konstantinovna, au început beția și scandalurile, s-a ajuns la judecată și la o nouă condamnare, iar pe Alexandra Semyonovna au luat-o la ei rudele (S27). Când fiica a terminat institutul, Alexandra Semyonovna s-a mutat la ea, la Novorossiysk. Konstantin Fyodorovici, după detenție, a trăit într-un cămin din Kovrov și a murit în 1981.

Novorossiysk

La 16 septembrie 1951, la Novorossiysk, Ekaterina Konstantinovna s-a căsătorit cu Pavel Stepanovici Kamyshanov, veteran de război, tanchist. Nu și-a schimbat numele și a rămas Figurovskaya (S136). Mai târziu la fel au făcut și fiica ei, și nepoata Irina.

În 1952 li s-a născut fiul Yuri. În 1956 s-a născut fiica Galina (S337). La Novorossiisk locuia cu ei Alexandra Semionovna — s-a păstrat o fotografie a ei cu nepoțica Galia, în jurul anului 1958 (S634); a murit în 1985 și este înmormântată în cimitirul Mefodievskoe (S178).

În 1965 fiica lui Yuri, Irina, și-a trimis portretul cu dedicația «Mătușii Katya, unchiului Pavlik, lui Yurochka și Galochka de la Irina» (S229).

Pierderi

În 1993 Ekaterina Konstantinovna și-a îngropat fiul: Yuri a murit la patruzeci și unu de ani. În septembrie 2001 s-a stins Pavel Stepanovici (S18). Este înmormântat în cimitirul de pe muntele Kabakhakha. După spusele Galinei Pavlovna, locul de lângă el Ekaterina Konstantinovna l-a cumpărat pentru ea.

Arborele genealogic a cinci generații

În martie 2001 Ekaterina Konstantinovna a desenat pe hârtie milimetrică «Arborele genealogic a cinci generații din ~1860» și a scris pentru el «Note» amănunțite (S27, S28). În ele sunt familia Kolodin din Puchezh, Figurovsky din Kostroma, Kamyshanov de pe Don și din regiunea Grodno, destinele părinților, fratelui, soțului și copiilor ei. Cu aceste foi a început cea mai mare parte a căutărilor noastre.

La rugămintea fiicei a scris și un alt manuscris — «Cimitirele din Novorossiysk»: unde sunt înmormântați mama, soțul, fiul și soacra ei și cum se găsesc mormintele lor, ca să știe urmașii (S178, S179, S180).

O sută de ani

În jurul anului 2016 Ekaterina Konstantinovna s-a fotografiat pe faleza din Novorossiysk cu strănepoata Masha (S39). La 25 septembrie 2026 a împlinit o sută de ani. Fetița din Ostrogozhsk care a schimbat șase școli, a trecut prin arestarea tatălui, moartea fratelui, iarna flămândă de la Arhanghelsk și evacuare este cea mai în vârstă din marea noastră familie.

Ce nu știm încă

Dacă și unde a fost botezată Ekaterina Konstantinovna nu se poate verifica: registrele parohiale din Puchezh de după 1918 nu s-au păstrat, iar pe cele din Ostrogozhsk pentru 1926 arhiva nu le are (pista L68). Nu se știe exact nici când s-a mutat familia de la Arhanghelsk la Vyatskiye Polyany. În manuscris scrie — în iarna 1941–1942, dar în martie 1942 Katya încă învăța la Arhanghelsk, iar în iulie Yuri abia o îndemna pe mama să se mute (S27, S221, S427). Deci mutarea a avut loc nu mai devreme de vara lui 1942.

Nu știm încă în ce orașe și școli și-a petrecut anii dinainte de război, în afară de Ostrogozhsk și Arhanghelsk, și unde a lucrat la Novorossiysk. Despre asta ne pot spune cel mai bine ea însăși sau Galina Pavlovna.